zile intregi de atitudine rece. nu vorbim. ne evitam, cu dusmanie.
recunosc scarba cu care ma intorc acasa. mi-o amintesc, in calitatea ei de detaliu determinant al deciziei de divort. mi-am spus atunci ca nu voi mai trece prin asta. imi doream sa nu mai simt asta. daca e adevarat ca te maturizezi atunci cand inveti sa nu mai spui "niciodata", ma maturizez rapid.
ma simt ca un client dezamagit. reclama a fost super, pliantul prezenta un produs extraordinar, dar am cumparat un lucru ieftin, de o calitate mai mult decat indoielnica. s-a investit 90% din buget in marketing, in loc de calitate.
poleiala de familist de sterge usor, la cea mai mica atingere. loialitatea,
devotamentul si dorinta de a fi parte din "NOI" au disparut de mult.
cu tot realismul de care sunt capabila privesc in urma si refac un tablou pe care doar l-am sesizat anterior: un om egoist, frustat, complexat, a jucat teatru pentru a-si atinge scopul. nu stiu daca mi-e mila, sila sau teama. amestec asta cu regretul profund ca mi-am ignorat instinctul si obtin EU ASTAZI. nu trec mai mult de 48 de ore si reevaluez situatia. fac asta la fiecare 48 de ore.
mi-e clar ca ma asteapta doar "in casa asta e mizerie", "ti-am zis sa rezolvi asta", "nu luam cadouri", "nu luam masa in familie de craciun", "daca ai o problema, rezolvati-o","esti inexistenta in pat".
hmmmmm. nu e ceea ce credeam si speram. probabil nici nu a fost altceva vreodata - am vazut eu doar ceea ce doream.
am doua optiuni: sa te ignor sau sa plec. teoretic mai e si varianta in care stam impreuna, dar imi vad de viata mea. exclus - merit mai mult.
om vedea
